Obezitatea la animalele de companie: noi provocări, noi soluții

Introducere

Obezitatea poate fi definită ca fiind „o boală în care s-a acumulat grăsime corporală până în punctul în care dăunează sănătății”. La fel ca la oameni, obezitatea este asociată și la animalele de companie cu efecte negative asupra bunăstării și sănătății, cu o speranță de viață redusă și cu o calitate inferioară a vieții. În pofida interesului științific și mediatic recent, prevalența obezității continuă să crească și nu există niciun semn că problema s-ar atenua 1,2. Acest articol discută provocările actuale pe care le ridică obezitatea la animalele de companie și analizează posibilele opțiuni care ar putea ajuta la o mai bună gestionare a acestei afecțiuni cronice.

Care sunt provocările?

Creșterea prevalenței generale a obezității

În ultimii 30 de ani, numeroase studii au evaluat incidența obezității la animalele de companie și, deși comparația între studii diferite trebuie făcută cu precauție, există o tendință vizibilă de creștere a prevalenței atât la câini, cât și la pisici. În studiile care au utilizat scorul condiției corporale (BCS) de evaluare pe o scară de la 1 la 9, numărul câinilor cu un scor de 8/9 sau 9/9 a crescut de la 10 % în 2007 până la 19 % în 2018; la pisici, în aceeași perioadă se constată o creștere de la 19 % la 34 % 2.

Prevalența tot mai mare la animalele în creștere

Există o tendință și mai îngrijorătoare în rândul animalelor în creștere. Un studiu recent a raportat că prevalența excesului ponderal și a obezității a fost de 7 % la pisicile cu vârsta de până la 12 – 13 luni 3 valoare care ar putea fi o subestimare a nivelului real, dat fiind că studiul a folosit date despre greutatea corporală furnizate de proprietari (și nu de către medici veterinari). Situația este și mai gravă la câinii tineri: un studiu efectuat pe 516 câini tineri (cu vârsta maximă de 24 de luni) a constatat că 190 dintre aceștia (37 %) erau supraponderali sau obezi, iar această prevalență a demonstrat o creștere constantă odată cu creșterea câinilor, de la 21 % (21/100) la câinii cu vârsta sub 6 luni la 52 % (16/31) la câinii cu vârsta cuprinsă între 18 și 24 de luni 4.

Popularitatea fluctuantă a raselor

Schimbările demografice recente sunt de asemenea semnificative, indicând o popularitate crescută a câinilor de talie mică (în special rase brahicefalice). În trecut, câinii de talie medie și mare erau în mod tipic mai predispuși la obezitate, însă un studiu recent 2 a constatat că în prezent cea mai mare prevalență se înregistrează la câinii din rasele mici și miniaturale (Figura 1).

Evaluarea de către proprietar

Adesea proprietarii subestimează condiția corporală reală a animalului lor de companie, considerând că acesta este mai slab decât este de fapt. Această discrepanță poate să rezulte dintr-o percepție generală eronată a condiției corporale a animalului de companie; o altă explicație ar fi că evaluarea este afectată de expunerea constantă la animale de companie supraponderale sau obeze. Percepția subiectivă este exacerbată și de imaginile care reprezintă în mass-media exemplarele „perfecte” din cadrul unei rase; de exemplu, într-un studiu observațional recent, 26 % dintre câinii fotografiați la o expoziție canină națională au fost considerați supraponderali 5. Acest lucru ar putea explica de ce estimările medicului veterinar și ale proprietarului privind scorul condiției corporale pot fi diferite și de ce proprietarii ar putea să nu aibă încredere în evaluarea specialistului în ceea ce privește obezitatea 6.

Număr tot mai mare de animale „în afara scalei”

Un motiv major de îngrijorare este faptul că, deși scala BSC în 9 puncte este utilă, un scor de 9/9 indică un animal care depășește cu 40 % greutatea ideală, ceea ce nu pare să reflecte gradul real de adipozitate constatat la generația actuală de animale de companie (Figura 2), deoarece multe dintre acestea se află acum „în afara scalei”. Un studiu pe termen lung a arătat că, în medie, 46 % dintre pacienți depășeau cu peste 40 % greutatea ideală (date nepublicate ale autorului), iar în perioada recentă (anii 2015 – 2020), 59 % dintre animalele de companie au depășit acest prag.

Eficacitatea protocoalelor de gestionare a greutății

Având în vedere corelația negativă dintre procentul de grăsime corporală și succesul programelor de reducere a greutății corporale, readucerea animalelor obeze la greutatea ideală reprezintă o provocare majoră. Unii specialiști susțin că gestionarea greutății corporale se poate realiza cu ușurință 7, însă este o concepție greșită, datorată poate faptului că primele studii au fost efectuate adesea în rândul unor populații de ce câini tineri, sănătoși, doar ușor supraponderali (< 20 %), iar influența proprietarului era absentă. Astfel de studii nu reflectă situația tipică a animalelor de companie obeze, iar cercetările mai recente au arătat că reducerea greutății corporale este în general mai mică de 1 % pe săptămână chiar și cu o restricție semnificativă a aportului energetic alimentar 8,9. Printre motivele care duc la această situație se numără eterogenitatea sporită a populației de animale de companie (în ceea ce privește vârsta, statutul reproductiv și rasa), faptul că multe animale de companie suferă de exces ponderal grav și prezintă adesea comorbidități 10. Factorii care țin de proprietar, de exemplu faptul că oferă animalului resturi de la masă și recompense alimentare, sunt de asemenea importanți 9. Toate acestea arată că, spre deosebire de studiile efectuate în colonii de animale, reducerea greutății animalelor de companie este extrem de dificilă.

Ratele generale de succes ale dietelor pentru reducerea greutății corporale sunt adesea dezamăgitoare. Într-un studiu, doar 53 % dintre câinii obezi înscriși într-un program de reducere a greutății corporale cu durata de 6 luni au finalizat programul stabilit, iar instruirea nutrițională a proprietarilor nu a avut un impact semnificativ 8. Într-un al doilea studiu care a evaluat respectarea protocolului de gestionare a greutății 10, 61 % dintre câini au atins greutatea corporală țintă, în timp ce într-un studiu similar care a inclus pisici obeze, doar 45 % au atins greutatea țintă 11. Gradul de obezitate este un factor cheie asociat cu succesul sau eșecul programului, respectiv cu cât masa de grăsime corporală este mai mare, cu atât este mai puțin probabil ca animalul să finalizeze programul. Este important de remarcat faptul că abandonarea programului nu este uniformă; complianța este în general bună în primele 12 săptămâni, când peste 80 % dintre animalele încă participă la studiu și înregistrează o reducere medie a greutății corporale de peste 8 % (Figura 3), însă foarte puține animale ating greutatea țintă în această perioadă și tot mai multe vor abandona programul în următoarele săptămâni.

O altă provocare constă în faptul că multe animale redobândesc ulterior excesul ponderal. În studii recente, 48 % dintre câini și 46 % dintre pisici au recâștigat greutatea corporală pierdută după ce și-au atins cu succes obiectivul 12,13. Acest lucru este dezamăgitor și subliniază faptul că lupta împotriva obezității este un proces care durează toată viața și care reprezintă o provocare majoră pentru proprietarii de animale de companie.

Astfel, rata scăzută a pierderii în greutate, procentul mic de finalizare a programului și riscul recâștigării excesului ponderal reprezintă o combinație de factori care subliniază că gestionarea cu succes a greutății corporale este o sarcină dificilă și că, în realitate, doar un procent minoritar dintre animalele înscrise într-un astfel de program își vor atinge obiectivul. Și mai îngrijorător este faptul că doar un număr mic câini și pisici cu obezitate urmează un program de reducere a greutății corporale. Se estimează că mai mult de jumătate dintre toți câinii și pisicile de companie suferă de supraponderabilitate sau obezitate 1 însă numai 1,4 % din fișele medicale veterinare menționează greutatea corporală a animalului de companie 14. Având în vedere că atât de puțini medici veterinari identifică în mod oficial această afecțiune, nu este deloc surprinzător că programele de gestionare a greutății au atât de puțin succes.

Atitudini față de obezitate

Atunci când ia în considerare cauza unei afecțiuni, societatea tinde să atribuie „responsabilitatea și vina”, adică cei afectați sunt văzuți fie ca victime, fie ca vinovați. Așa numitul „stigmat al bolii*” apare atunci când un individ este considerat vinovat că suferă de o anumită boală din cauza unei deficiențe morale sau de altă natură 15, Când vine vorba de obezitate la oameni, opinia care predomină la nivelul societății este aceea că cei care suferă de această afecțiune sunt în mod personal responsabili de acest lucru, din cauză că sunt leneși, mănâncă prea mult, sau ambele. Cercetările recente arată de asemenea că aceste atitudini sunt folosite pentru a justifica discriminarea în funcție de greutate, în pofida dovezilor că obezitatea este o boală cronică complexă, cu factori de risc multipli care nu pot fi controlați de individ 16.

* https://implicit.harvard.edu/implicit/selectatest.html

Stigmatizarea excesului ponderal este răspândită și în rândul cadrelor medicale 15, problema fiind recent investigată și cadrul profesiei de medic veterinar. Într-un studiu, medicii veterinari au recunoscut că au folosit termeni stigmatizanți pentru a descrie excesul supraponderal la câini și au declarat că au simțit dezaprobare, frustrare și respingere față de câinii obezi și proprietarii acestora 17. Totodată, medicii veterinari și-au exprimat convingerea că proprietarii cu obezitate sunt responsabili de obezitatea câinilor lor și au afirmat că sunt pesimiști în ceea ce privește respectarea tratamentului recomandat de către persoanele respective. Există de asemenea dovezi indirecte ale stigmatizării din cauza greutății corporale identificate în alte studii; de exemplu, majoritatea medicilor veterinari consideră că factorii „legați de proprietar” constituie cauza principală a dezvoltării obezității la animalele de companie 18. Aceste opinii sunt în contradicție cu faptul că au fost identificați mai mulți factori de risc pentru obezitate la animalele de companie, inclusiv factori genetici.

Uneori se consideră că stigmatizarea supraponderabilității are un impact pozitiv, deoarece încurajează persoanele obeze să piardă în greutate, însă dovezile disponibile sugerează că de fapt influențează negativ persoanele respective, diminuându-le șansele de a-și reduce cu succes greutatea corporală și afectându-le sănătatea mintală 19. Este tentant să speculăm că stigmatizarea supraponderabilității ar putea afecta îngrijirea oferită câinilor și pisicilor cu obezitate. Are putea exista o asociere între aceste atitudini și faptul că foarte puțini medici veterinari consemnează termenii „supraponderal” sau „obez” în fișele pacienților 14, și sunt reticenți în a discuta cu proprietarii despre obezitate? În opinia autorului, până când nu vom rezolva problema atitudinii medicilor veterinari și a societății în general față de obezitate (atât la animalele de companie, cât și la oameni), vom continua să avem dificultăți în a gestiona eficient această boală.

Care sunt soluțiile?

Regândirea strategiilor de gestionare a greutății

Autorul consideră că cea mai bună strategie este să ne adaptăm abordarea, maximizând beneficiile și minimizând eșecurile, în speranța de a îmbunătăți calitatea vieții pentru cât mai multe animale. În primul rând trebuie luate în considerare obiectivele pierderii în greutate. În prezent, accentul principal se pune pe „cifre”, cum ar fi greutatea ideală și procentul sau rata de pierdere în greutate. În schimb, obiectivele ar trebui să se concentreze pe beneficiile pierderii în greutate, cum ar fi îmbunătățirea metabolismului, a mobilității și a calității vieții. Înainte de a conveni asupra unui program de reducere a greutății corporale, este util să purtați o discuție amănunțită cu proprietarul despre preocupările și prioritățile sale. De exemplu, ar putea să-l îngrijoreze osteoartrita severă de care suferă câinele său, astfel că prioritatea sa principală va fi îmbunătățirea mobilității. În acest caz, scopul pierderii în greutate nu este acela de a reduce cu un anumit procent greutatea corporală, ci mai degrabă de a îmbunătăți mobilitatea și de a diminua durerea cronică, iar scăderea propriu-zisă în greutate devine pur și simplu un mijloc pentru atingerea obiectivului general.

Un alt aspect important este identificarea momentului în care survine eșecul unui program de gestionare a greutății. După cum s-a explicat mai sus, complianța este în general foarte bună în primele câteva săptămâni, cu o rată rezonabilă de pierdere în greutate, adică aproximativ 1 % pe săptămână (Figura 3). După această perioadă, însă, procesul devine mai dificil, rata de pierdere în greutate încetinește și încep să apară probleme de complianță (Figura 4). Prin urmare, mai degrabă decât elaborarea unui program menit să readucă un animal de companie la greutatea sa ideală, ar putea fi mai util să se adopte un protocol standard „limitat în timp”. Principiul este similar cu cel al schemelor de chimioterapie, unde o procedură fixă implică adesea doze și intervale de timp standardizate, precum și o durată bine definită a tratamentului. Rezultatele sunt analizate la momentul final de referință și pot fi recomandate alte tratamente și protocoale în funcție de evaluarea efectuată. Programele de reducere a greutății corporale ar putea fi abordate în același mod; 12 săptămâni reprezintă o durată rezonabilă pentru un astfel de protocol, dat fiind că cele mai bune rezultate se obțin în această perioadă, indiferent de greutatea pe care pacientul trebuie să o piardă, iar obiectivul principal ar putea fi de a ajuta clientul să finalizeze programul. În acest punct, rezultatele pot fi evaluate, însă nu doar sub aspectul scăderii în greutate, cât și prin examinarea beneficiilor de sănătate care au fost obținute. Se poate discuta apoi de comun acord etapa următoare, care poate urmări reducerea în continuarea a greutății sau trecerea la un program de menținere a greutății corporale, în care prioritatea principală este evitarea recidivei.

Există numeroase posibile beneficii ale unei astfel de abordări. În primul rând, se poate pune un accent mai puternic asupra factorilor care sunt importanți pentru proprietar, cum ar fi îmbunătățirea calității vieții, fără a insista prea mult pe atingerea greutății țintă. După 12 săptămâni, reevaluarea obiectivelor convenite înainte de începerea programului (de exemplu îmbunătățirea mobilității, reducerea utilizării analgezicelor pentru osteoartrita concomitentă) poate furniza informațiile necesare pentru a susține necesitatea unor noi cicluri de scădere în greutate. În al doilea rând, un obiectiv final predefinit îi oferă proprietarului mai multă certitudine în ceea ce privește angajamentul pe care și l-a asumat; astfel, chiar dacă etapa de reducere a greutății i se pare dificilă, întotdeauna se întrevede punctul final. În al treilea rând, se valorifică la maxim perioada cu cea mai semnificativă pierdere în greutate (ceea ce, la rândul său, optimizează complianța). În cele din urmă, succesul nu mai este echivalat cu atingerea unei anumite „greutăți țintă”, ci se evidențiază că și o reducere modestă a greutății poate determina îmbunătățirea calității vieții. În acest sens, studiile au arătat că este posibil să se piardă aproximativ 10 % din greutatea inițială într-un interval de 12 săptămâni 20, și că acest lucru este în general asociat cu îmbunătățiri semnificative ale mobilității și calității vieții.

Mai multă atenție acordată prevenirii obezității

Având în vedere că majoritatea câinilor și pisicilor nu vor participa niciodată într-un program de reducere a greutății, medicii veterinari trebuie să pună un accent mai mare pe prevenirea obezității. Există trei direcții principale în acest sens: identificarea indivizilor „cu risc” înainte de apariția obezității, monitorizarea proactivă a acestora pe tot parcursul vieții și promovarea menținerii unei greutăți sănătoase și a unui stil de viață sănătos.

Identificarea animalelor „cu risc” înainte de apariția obezității

Utilizarea factorilor de risc cunoscuți (Caseta 1) pentru a identifica câinii și pisicile care prezintă risc de obezitate permite punerea în aplicare a unor măsuri preventive specifice. Mai jos sunt prezentați câțiva dintre cei mai importanți factori de risc:

• Modele de creștere. La copii, riscul de obezitate viitoare este asociat cu anumite tendințe de creștere, în special creșterea rapidă și creșterea compensatorie; un fenomen similar a fost constatat și la pisici 21 și câini 22.
• Rasa. Obezitatea este mai frecventă la anumite rase din cauza unor influențe genetice (de exemplu Labrador Retriever, Golden Retriever, Pug). La pisici, rasele mixte (pisici europene cu păr scurt și cu păr lung) sunt cele mai expuse riscului, factorii genetici influențând de asemenea riscul de obezitate.
• Sterilizarea. Sterilizarea este un factor de risc major la câini și pisici, probabil pentru că modificările hormonilor sexuali pot duce la schimbări de comportament, în special la creșterea apetitului și reducerea activității fizice. Deoarece sterilizarea este o operație planificată, nu ar trebui să existe nicio scuză pentru a nu pune ulterior în aplicare strategii de prevenire.
• Comorbidități. Multe alte boli concomitente pot modifica fluxul energetic, fie prin creșterea aportului energetic, fie prin scăderea cheltuielilor energetice, ceea ce poate predispune la exces ponderal.
• Hrana și comportamentul de hrănire. Opiniile diferă în ceea ce privește asocierile dintre obezitate și alimentație, dar factorul de risc care a fost identificat cel mai frecvent constă în oferirea de hrană suplimentară sub formă de resturi de la masă sau recompense. Anumite comportamente alimentare la pisici constituie de asemenea posibili factori de risc pentru obezitate.
• Mediul și activitatea. Animalele care trăiesc în interior (în special în apartamente) prezintă un risc mai mare de a deveni obeze decât cele care au acces în exterior. De asemenea, pisicile care trăiesc cu câini sau cu una sau două alte pisici sunt mai predispuse la obezitate.
• Factori care țin de proprietar. O serie de factori care țin de proprietar au fost de asemenea implicați în apariția obezității la câini și pisici.

Caseta 1. Diverși factori de risc care pot predispune la exces ponderal și obezitate la câini și pisici

Monitorizarea proactivă a animalelor cu risc pe tot parcursul vieții

Factorii de mai sus ar trebui să permită medicului veterinar să evalueze riscul de obezitate la nivel individual și să ghideze mai bine strategiile de prevenire, care ar trebui implementate înainte de apariția bolii (de exemplu la vârsta de 12 săptămâni sau înainte de această vârstă) și continuate pe tot parcursul vieții.

Una dintre strategiile principale constă în monitorizarea schimbărilor de greutate cu ocazia primelor vaccinări, pe parcursul etapei de creștere și până la vârsta adultă. Deși determinarea scorului BSC este o metodă utilă pentru evaluarea stării de greutate a câinilor adulți, metodele existente nu au fost validate corespunzător la animalele în creștere. Pentru acestea ar putea fi în schimb utilă monitorizarea greutății prin utilizarea curbelor de creștere 23. Recent au fost dezvoltate pentru căței curbe de creștere bazate pe date concrete (https://www.waltham.com/resources/puppy-growth-charts). Acestea pot fi utilizate pentru a identifica rapid o tendință de creștere anormală, în special dacă aceasta este asociată cu un risc de obezitate 24. Cățeii ar trebui cântăriți lunar până la vârsta de 6 luni și apoi cel puțin o dată la 3 luni până când ating greutatea adultă. Acest lucru sporește la maximum șansele ca un cățel să ajungă la maturitate osoasă având un scor ideal al condiției corporale. În acest moment, valoarea BCS se poate utiliza ca reper de confirmare a condiției corporale optime, greutatea respectivă fiind înregistrată în fișa medicală a pacientului ca fiind „greutatea sănătoasă”. După aceea, obiectivul va fi de a asigura menținerea greutății respective (cu o marjă de ± 5 %) pentru tot restul vieții. În mod ideal, animalele vor fi cântărite la intervale de 6 luni și nu mai rar de o dată pe an (de exemplu în momentul vaccinării anuale). Odată ajunse în etapa de seniorat ar trebui introduse cântăriri mai frecvente, de exemplu la intervale de 3 luni. Cel mai bine ar fi ca animalele să fie cântărite la clinica veterinară pentru a utiliza același cântar electronic calibrat corespunzător; în plus, în acest fel se poate evalua și condiția fizică și orice alte probleme minore de sănătate identificate pot fi tratate din timp. Totuși, dacă acest lucru se dovedește dificil (de exemplu, în cazul pisicilor agitate), monitorizarea se va efectua prin cântăriri la domiciliu împreună cu consultații telefonice; proprietarul va folosi un cântar de baie sau un cântar pentru bagaje (cântărind pisica în cușca transport, de exemplu). Indiferent de modul în care este determinată, greutatea actuală va fi comparată cu greutatea ideală și, dacă se constată o diferență de cel puțin 5%, pot fi puse în aplicare strategii pentru a ajuta animalul să revină la greutatea sa ideală.

Încurajarea menținerii unei greutăți sănătoase și a unui stil de viață sănătos

Pentru a preveni obezitatea la animalele cu risc pot fi utilizate diverse strategii, care presupun în general fie controlul aportului energetic, fie creșterea consumului de energie.

• Controlul aportului de energie. Aceasta strategie se concentrează asupra mesei principale oferite. Animalul trebuie să primească o hrană completă și echilibrată din punct de vedere nutrițional, adecvată stadiului său de viață. Alegerea hranei se va discuta de către proprietar și medicul veterinar, iar medicii sunt sfătuiți să consulte lucrări de referință pentru mai multe detalii. Multe animale de companie adoptă un comportament prin care cer insistent să fie hrănite, iar proprietarilor le este adesea dificil să refuze. În astfel de cazuri, oferirea unei formule de hrană îmbogățită cu proteine și fibre va îmbunătăți starea de sațietate, limitând astfel aportul voluntar și comportamentele de tipul cerșitului. Alte strategii implică reducerea densității energetice a hranei prin creșterea volumului, fie prin adăugarea de apă (sau trecerea la o hrană umedă, dacă această opțiune este fezabilă din punctul de vedere al costurilor), fie prin alegerea unor crochete expandate. În cele din urmă, se poate opta pentru crochete cu o formă care necesită mestecare prelungită, ceea ce va contribui la încetinirea consumului de hrană.

Indiferent de formula de hrană selectată, este important să se administreze cantitatea corectă, care variază în funcție de tipul de hrană și de stadiul de viață. Această cantitate poate fi determinată prin calcularea necesarului energetic de întreținere al animalului sau prin respectarea recomandărilor producătorului, adaptate la caracteristicile individuale (de exemplu greutate, rasă, sex, statut de sterilizare, nivel de activitate). Porția zilnică ar trebui măsurată cu precizie (a se vedea mai jos) și administrată timp de două săptămâni înainte de a efectua evaluarea. Dacă în această perioadă animalul a pierdut în greutate, porția de hrană trebuie crescută cu 10 % , respectiv redusă cu 10 % dacă animalul a luat în greutate. Ciclurile de cântărire și ajustare vor continua până când greutatea corporală este stabilă. Apoi, animalul va fi cântărit la intervale regulate pentru a asigura menținerea greutății corespunzătoare.

• Măsurarea precisă a porțiilor. Porțiile de hrană trebuie măsurate cât mai precis posibil, mai ales în cazul hranei uscate, deoarece densitatea energetică ridicată a acesteia înseamnă că și supraestimările minore pot duce la consum excesiv de hrană. Paharele de măsurare sunt o metodă simplă de a estima porțiile, însă metoda este nesigură, ducând la variații ale porțiilor alocate, ceea ce predispune la hrănire excesivă 9, prin urmare este preferabil să se folosească un cântar electronic (Figura 5). Măsurarea precisă a porțiilor ar trebui să devină mai simplă în viitor, odată cu dezvoltarea „bolurilor inteligente” și a distribuitoarelor de hrană controlate de computer, care vor măsura automat porțiile zilnice corecte. Unele dispozitive pot de asemenea să monitorizeze consumul de hrană pe parcursul zilei, permițând proprietarilor să determine tipare de consum și să detecteze mai ușor eventualele perturbări care ar putea indica o problemă de sănătate (Figura 6).

• Gestionarea responsabilă a gustărilor suplimentare. Deși există o asociere între dezvoltarea obezității și consumul suplimentar de alimente, cum ar fi resturile de la masă și recompensele, adesea proprietarii nu conștientizează aportul caloric suplimentar al acestor gustări, așadar un program de prevenire trebuie să includă strategii pentru controlul acestor tendințe. Dacă animalul primește hrană uscată, se pot pune deoparte câteva crochete din porția zilnică pentru a le folosi ca recompense. Dacă se folosesc alte tipuri de hrană, cantitatea trebuie limitată la maxim 10 % din aportul caloric total, cu reducerea corespunzătoare a porției principale.
• Metoda și modelul de hrănire. Majoritatea proprietarilor de câini și mulți proprietari de pisici oferă animalului lor de companie una sau două mese pe zi dintr-un castron, însă astfel hrana este consumată rapid și urmează multe ore fără hrană, ceea ce favorizează senzația de foame și poate accentua comportamentul prin care animalul cere insistent să fie hrănit. Unii proprietari de pisici lasă hrana (de obicei crochete) toată ziua la dispoziția pisicilor pentru a înlocui sau suplimenta mesele, dar această practică constituie un factor de risc cunoscut pentru obezitate. Medicii veterinari pot recomanda utilizarea dispozitivelor de hrănire de tip puzzle sau a bolurilor adaptate pentru a încetini consumul de hrană; acest lucru poate contribui la reducerea riscului de supraalimentare (deoarece „semnalele de sațietate” din tractul digestiv sunt eliberate lent) și la prelungirea timpului de hrănire, ceea ce este plăcut pentru animal.
• Creșterea cheltuielilor energetice.Orice program de prevenire va include de obicei o evaluare a nivelului de activitate fizică, însă acesta modifică doar moderat consumul total de energie al animalului. În medie, dacă se parcurg pe jos 1000 de pași în plus, cheltuielile energetice nu cresc decât cu aproximativ 1 kcal per kg^0.75, deși activitatea fizică oferă și alte beneficii, cum ar fi îmbunătățirea condiției cardiovasculare și musculo-scheletale și consolidarea legăturii dintre proprietar și animalul de companie. Nivelul de activitate fizică ar trebui să fie adaptat fiecărui individ, ținând cont de eventualele probleme medicale concomitente. La câini se recomandă cel puțin o plimbare de 30 de minute pe zi, dar este mai bine dacă plimbările sunt mai multe și mai dese, cu sesiuni suplimentare de joacă. Dacă este posibil în condiții de siguranță, se recomandă să i se permită pisicii accesul în exterior. Sesiunile scurte de joacă, de 1-2 minute de cel puțin două ori pe zi, sunt de asemenea benefice și pentru pisici.

Comunicare mai bună despre obezitate

Mulți medici veterinari sunt reticenți în a aborda subiectul obezității cu proprietarii, poate pentru că este o afecțiune foarte stigmatizată. Prin urmare, este important să fie abordată problema stigmatizării supraponderabilității în cadrul profesiei pentru a îmbunătăți astfel comunicarea despre obezitate. Deoarece stigmatizarea din cauza greutății poate apărea în mod inconștient, un medic veterinar poate să abordeze un caz fără să-și dea seama de efectul pe care prejudecățile sale îl pot avea asupra rezultatelor, astfel că ar putea fi util ca echipa medicală să își revizuiască rapid prejudecățile legate de greutate 25. Acest lucru ar putea ajuta la o mai bună gestionare a obezității, de exemplu permițând medicului să adapteze în mod activ atât sfaturile pe care le oferă proprietarilor de animale obeze, cât și modul în care comunică cu aceștia, pentru a se asigura că recomandările sale clinice sunt consecvente. În abordarea stigmatizării legate de supraponderabilitate este esențial să se acorde prioritate unei bune comunicări cu proprietarii de animale de companie obeze. În astfel de situații, instruirea adecvată este vitală și fiecare discuție ar trebui să ofere un sprijin, nu o judecată, și să includă un limbaj empatic și non-stigmatizant. Trebuie avut grijă să nu fie învinovățit proprietarul (sau să nu se dea impresia că ar fi învinovățit), deoarece acest lucru poate fi contraproductiv, și se vor evita termenii „toxici”, cum ar fi „obez” și „gras”, deoarece proprietarii s-ar putea simți stânjeniți sau jigniți, ceea ce nu-i va încuraja să gestioneze problema. În medicina umană se recomandă un „limbaj centrat pe pacient”, și o strategie similară poate fi utilizată și în medicina veterinară în contextul obezității animalelor de companie, prin urmare alegerea cuvintelor este extrem de importantă. Așa cum sugerează și numele abordării, medicul trebuie să se asigure că pacientul este pe primul loc în discuție și trebuie să evite utilizarea unor calificative de tipul „obez” sau „un câine obez” sau să spună că câinele „este obez”, așa cum nu ar folosi termeni precum „câine canceros”. Este preferabil să se facă referire la un astfel de animal spunând că este „cu obezitate” sau „suferă de obezitate”. Deși această schimbare poate părea banală, terminologia este importantă pentru a evita etichetarea pacientului.

Cu toate acestea, este uneori dificil să se găsească o modalitate de a aborda acest subiectul în timpul unei consultații, mai ales dacă proprietarul și-a adus animalul de companie pentru un alt motiv (de exemplu o boală care nu are legătură cu greutatea sau pentru vaccinare de rutină). O strategie este de a „vorbi despre altceva”, eventual abordând subiectul din perspectiva modificărilor de greutate și a scorului de condiție corporală. De exemplu, dacă greutatea animalului este înregistrată în mod regulat la clinică (așa cum am văzut mai sus ca parte a prevenirii obezității), proprietarul va fi informat cu privire la orice abatere de la „greutatea sănătoasă” a animalului, fără a vorbi neapărat despre „obezitate” – și aici alegerea cuvintelor este importantă. O altă strategie constă în utilizarea scorului de condiție corporală (mai ales dacă în sala de consultații sunt afișate grafice ale BCS), invitând proprietarul să facă pe cont propriu această evaluare, sub îndrumarea medicului veterinar. Dacă se vorbește despre altceva, subiectul greutății corporale poate fi abordat fără a utiliza termenul „obezitate”, chiar dacă proprietarul și profesionistul știu despre ce este vorba.

Totuși, înainte de a discuta subiectul abordând cauzele și soluțiile, o idee bună ar fi să vă asigurați că proprietarul este de acord cu abordarea subiectului, cerându-i permisiunea (de exemplu, „Am observat că Fluffy a depășit greutatea ideală. V-ar deranja dacă am discuta puțin despre acest lucru și despre ce am putea face pentru a o ajuta?”). O astfel de strategie evidențiază faptul că proprietarul deține controlul și ar putea favoriza acceptarea unui plan de gestionare a greutății corporale.

Clasificarea obezității ca boală

Recent, au existat propuneri pentru a clasifica obezitatea ca boală, nu în ultimul rând pentru că se încadrează în definiția formală a unei boli 26. Deși unii susțin că obezitatea este un răspuns fiziologic normal la un aport excesiv de energie 7, există dovezi științifice semnificative care sugerează că este, de fapt, un proces patologic, și peste 20 de organizații veterinare naționale și internaționale susțin această clasificare formală. Clasificarea obezității ca fiind o boală poate avea un efect pozitiv asupra modului în care medicii veterinari gestionează animalele obeze. De exemplu, atunci când discută despre cauzele obezității, aceștia nu s-ar mai concentra doar pe factorii legați de proprietar și, în schimb, ar putea evidenția complexitatea și patogeneza bolii, inclusiv aspecte precum factorii genetici. În acest mod medicului îi este mai ușor să nu judece proprietarul în timpul discuției cu acesta, câștigându-i încrederea și crescând probabilitatea de a fi mai receptiv la sfaturile de gestionare a greutății.

Concluzie

Obezitatea la animalele de companie este o problemă tot mai mare, cu o imagine în continuă schimbare odată cu fluctuațiile demografice ale populației de pacienți afectați. Deși există programe de gestionare a greutății bine stabilite, acestea sunt departe de a fi perfecte și adesea nici măcar nu sunt puse în aplicare de către medicii veterinari. Situația este complicată și mai mult de faptul că există o stigmă asociată obezității și că adesea constituie un subiect stânjenitor de discuție. Deși nu există soluții simple, medicii pot gestiona această problemă mai eficient prin implementarea unor programe de reducere a greutății pe termen scurt, prevenirea obezității la animalele tinere și îndrăznind să abordeze mai des subiectul. La fel ca în medicina umană, clasificarea oficială a obezității ca boală ar putea fi un punct de plecare și în medicina veterinară pentru o abordare mai încurajatoare și mai eficientă a obezității.