Întrebări frecvente despre nutriția pisicilor

Introducere

Pisicile au fost domesticite pentru prima dată în urmă cu aproximativ 10 000 de ani și de atunci au devenit unul dintre cele mai populare animale de companie. Aceasta înseamnă, firește, că dorim să le oferim cea mai bună îngrijire posibilă, astfel că în ultimele decenii o mare parte a eforturilor de cercetare s-au concentrat asupra speciei feline și cu precădere asupra cerințelor sale nutriționale. Treptat, a devenit evident că pisicile prezintă foarte multe particularități, inclusiv din punct de vedere nutrițional, iar acest articol va explora implicațiile practice ale unora dintre aceste caracteristici.

Î: Este posibil ca hrana unei pisici să fie lipsită de ingrediente de origine animală?

R: Pisicile sunt animale strict carnivore; în sălbăticie, ele consumă aproape exclusiv hrană care provine din surse animale, având o anatomie optimă pentru a vâna și a consuma prada și un metabolism adaptat hranei lor naturale 1 (Figura 1). Pisicile au cerințe nutriționale diverse, dintre care unele trebuie asigurate prin hrană , deoarece nu pot fi produse cantități suficiente pe căi metabolice. Studiile efectuate au arătat că există cel puțin 45 de nutrienți esențiali pentru sănătatea pisicii 2, iar particularitățile metabolice ale speciei fac ca necesarul de proteine, arginină, metionină, cisteină, taurină, acid arahidonic, vitamina A, vitamina D, niacină și piridoxină să fie mai ridicat la pisici decât la animalele omnivore 1,2.

Unii nutrienți esențiali din hrană sunt obținuți în primul rând din ingrediente de origine animală; printre aceștia se numără mai mulți aminoacizi (lizină, metionină, cisteină și taurină), unele vitamine (A, D șiB₁₂),și unii acizi grași (arahidonic, eicosapentaenoic și docosahexaenoic). Acestea sunt dificil de obținut din alte surse decât cele animale, așadar, dacă s-ar urmări crearea unei formule de hrană pentru feline care să nu conțină ingrediente de origine animală, acești nutrienți ar trebui asigurați prin mijloace alternative, fie din produse sintetizate chimic, fie din surse non-animale specifice. Însă aceste opțiuni alternative nu sunt neapărat simple, iar utilizarea lor poate ridica dificultăți suplimentare. În primul rând, nu este suficient să se știe pur și simplu că un anumit produs conține nutrientul dorit; este esențial să fie cunoscută cantitatea efectivă de nutrient pe care o conține ingredientul respectiv, deoarece substanța avută în vedere poate fi prezentă într-o concentrație mai mică decât într-un ingredient echivalent de origine animală sau poate fi mai puțin activă (de exemplu, sursa conține vitamina₂ în loc de ₃), așadar trebuie cuantificată biodisponibilitatea (cantitatea de nutrient ingerat care este efectiv disponibilă pentru metabolizare sau depozitare în organism).

În al doilea rând, unele ingrediente de origine vegetală sau derivate din surse non-animale pot avea un impact nutrițional negativ, modificând digestibilitatea și biodisponibilitatea nutrienților (de exemplu, afectând conținutul și structura carbohidraților) și pot reduce palatabilitatea generală.

Și, în al treilea rând, trebuie evaluate posibilele riscuri pe care o astfel de hrană le implică sub aspectul impactului potențial în patologiile frecvente, de exemplu efectele asupra pH-ului urinar și posibilitatea ca acesta să determine o predispoziție la formarea de calculi urinari. Pe scurt, există provocări considerabile în ceea ce privește crearea unei formule de hrană pentru pisici fără ingrediente de origine animală care să se dovedească nu doar completă și echilibrată atunci când este supusă analizei chimice, ci și adecvată ca hrană de întreținere pe termen lung. În măsura în care se poate constata, aceste date lipsesc pentru oricare dintre formulele „vegetariene” sau „vegane” comercializate în momentul de față pentru pisici, iar cercetările efectuate până în prezent arată că, adesea, acestea nu asigură nici măcar nivelurile recomandate de nutrienți esențiali 3,4,5. Un studiu a sugerat că, în unele cazuri, sănătatea pisicilor care primesc o hrană fără ingrediente de origine animală nu a fost afectată 3, însă nu a fost clar dacă pisicile respective aveau acces în exterior, unde ar fi putut vâna; în plus, este posibil ca perioada de evaluare să nu fi fost suficient de lungă pentru ca animalele să dezvolte semne ale deficitelor nutriționale.

Din cunoștințele autoarei, niciunul dintre marii producători multinaționali de hrană pentru animale de companie nu oferă în prezent hrană pentru pisici lipsită de ingrediente de origine animală. Acest fapt este semnificativ în sine: deși aceste companii au cunoștințe aprofundate și resursele financiare necesare pentru a dezvolta și a produce o hrană de acest tip și, în plus, se știe că ar exista o piață pentru astfel de produse, în momentul de față se consideră că ele ar expune pisicile unui risc prea mare și inutil. Decenii de cercetare ne-au dezvăluit foarte multe lucruri surprinzătoare despre nutriția felină (și aflăm în continuare informații noi), așadar orice formulă de hrană pentru pisici trebuie să se bazeze pe dovezi științifice solide pentru a fi cât mai sigură. În esență, cel puțin deocamdată pisicile ar trebui să primească în continuare o hrană pe bază de carne, deoarece alternativele disponibile prezintă un risc real de apariție a deficitelor nutriționale pe termen lung.

Î: Există o legătură între nutriție și patologia cardiacă felină?

R: Răspunsul scurt este că, în anumite situații, acest lucru este posibil. La sfârșitul decadei 1980, taurina a fost identificată ca fiind nutrientul esențial care ar putea reduce prevalența cardiomiopatiei dilatative la pisici 6. Mecanismul prin care nivelurile scăzute de taurină din mușchiul cardiac determină cardiomiopatie dilatativă și insuficiență cardiacă nu este încă pe deplin înțeles, dar se presupune că implică tulburări ale metabolismului energetic și al calciului la nivelul mușchiului miocardic 7,8. Taurina este un beta-aminoacid neproteic care conține sulf și care este prezent din abundență în prada naturală a pisicii. Spre deosebire de majoritatea mamiferelor, pisicile au concentrații scăzute de cisteină dioxigenază și de cisteină acid sulfinic decarboxilază, enzime cu rol cheie în calea metabolică a sintezei taurinei 9. Dată fiind această particularitate, pisicile nu sunt capabile să sintetizeze în mod eficient taurina folosind metionina și cisteina și, prin urmare, depind de hrana consumată pentru a-și asigura taurina de care au nevoie ca substrat metabolic.

Odată ce taurina a fost recunoscută ca nutrient esențial, producătorii au început să o încorporeze în formulele comerciale de hrană pentru animale de companie, astfel că o fostă cauză frecventă de cardiomiopatie la pisici a devenit o problemă rară. În prezent, cele mai multe cazuri sunt identificate la pisicile care primesc hrană preparată în casă, însă trebuie subliniat faptul că susceptibilitatea nu se limitează la specia felină. O analiză recentă realizată de Autoritatea pentru controlul Alimentelor și al Medicamentelor (FDA) din SUA a evidențiat o posibilă legătură între anumite formule de hrană și dezvoltarea cardiomiopatiei dilatative, majoritatea cazurilor raportate recent fiind înregistrate la câini, deși un număr mic de pisici au fost de asemenea afectate 10. Diverși factori încă nu au fost elucidați, însă investigația se concentrează asupra hranei consumate de animalele afectate, suspiciunea fiind, mai precis, că formulele respective aveau niveluri scăzute de biodisponibilitate a taurinei. Trebuie subliniat faptul că etiologia cardiomiopatiei dilatative implică factori diverși și că trebuie colectate date solide înainte de a putea trage concluzii pe baza acestui studiu.

În cazul în care deficitul nutrițional de taurină este identificat ca fiind cauza probabilă într-un caz de cardiomiopatie dilatativă felină după ce investigațiile efectuate au demonstrat niveluri scăzute ale acestui aminoacid în plasmă și în sângele integral (Figura 2), suplimentarea hranei cu taurină determină de obicei îmbunătățirea imediată a funcției cardiace și, presupunând că pisica supraviețuiește perioadei critice imediate, afecțiunea ar trebui să se remită în termen de 6 luni. Așadar, deși este adevărat că anumite tipuri de hrană pot provoca boli cardiace la pisici, este puțin probabil ca o hrană comercială cu o formulă adecvată să predispună la cardiomiopatie.

Î: Ar trebui să i se ofere lapte pisicii?

R: Pisicilor le place laptele în general, dar acest lucru nu înseamnă neapărat că laptele este sănătos pentru ele (Figura 3). O formulare mai potrivită ar fi „care este cantitatea adecvată de lapte care poate fi oferită unei pisici și care sunt problemele care ar putea fi legate de consumul de lapte?” Evident, la fel ca toate mamiferele, pisicile supraviețuiesc în mod natural exclusiv cu lapte în primele săptămâni de viață și, chiar și după ce încep să consume hrană solidă , vor continua să depindă parțial de laptele matern până la înțărcarea completă (Figura 4). Activitatea lactazei din intestinul pisicii scade odată cu vârsta și în același timp se reduce capacitatea de a digera lactoza, principalul tip de zahăr prezent în lapte. În cazul în care cantitatea de lactoză consumată de o pisică depășește capacitatea acesteia de a o digera, lactoza rămasă va fermenta în tractul gastrointestinal, cauzând semne clinice precum vărsături și diaree. Capacitatea unei pisici adulte de a digera lactoza este, prin urmare, mai redusă decât cea a unui pisoi, dar cercetările efectuate au confirmat că o pisică adultă poate tolera (cel puțin) 1,3 g de lactoză pe kg de greutate corporală zilnic 11. Este important de remarcat faptul că concentrația de lactoză din lapte este foarte constantă, atât la specii diferite (de exemplu, lapte de vacă, de oaie sau de capră), cât și în diferitele tipuri de lapte (de exemplu, lapte degresat, semidegresat sau integral), cu o concentrație maximă medie de 5 % 12. Aceasta înseamnă că o pisică ar trebui să poată consuma fără probleme o cantitate de până la 25 ml pe kg de greutate corporală pe zi și, prin urmare, dacă o pisică de 4 kg bea mai puțin de 100 ml de lapte în fiecare zi, este puțin probabil să dezvolte semne clinice de intoleranță la lactoză. Acest lucru nu exclude posibilitatea ca unele pisici să aibă o capacitate deosebit de scăzută de digestie a lactozei, astfel că în unele cazuri semnele clinice pot să apară chiar dacă acestea consumă o cantitate mică de lapte.

Pe de altă parte, dincolo de aspectul legat de intoleranța la lactoză, în cazul în care pisicii i se oferă lapte în cu regularitate, este important să se țină cont și de profilul nutrițional general al hranei consumate și de aportul energetic. Laptele matern este o hrană completă pentru pisoi, asigurând toți nutrienții esențiali, dar nu reprezintă o hrană echilibrată după înțărcare. Totodată, laptele are o densitate energetică ridicată și, ca atare, dacă este oferit unei pisici cu regularitate, ar trebui luat în considerare ori ca o componentă integrală a alimentației complete și echilibrate , ori ca o recompensă suplimentară; în acest scenariu, cantitatea oferită nu ar trebui să depășească 10 % din aportul energetic al hranei de bază. Având în vedere că laptele bovin integral are o densitate energetică de 69 kcal/100 ml (sau aproximativ jumătate din această valoare în cazul laptelui degresat) 12 și că necesarul energetic zilnic mediu al unei pisici sterilizate cu o greutate corporală de 4 kg este de 130– 90 kcal/zi (52–75 kcal/kg^0.67), cantitatea zilnică de lapte care ar trebui oferită ca recompensă suplimentară ar fi de 20-30 ml, sau aproximativ dublul acestei cantități dacă se utilizează lapte degresat. La acest nivel, aportul de lactoză rămâne mult sub limita maximă.

În cele din urmă, trebuie avută în vedere posibilitatea ca unele pisici să fie alergice la cazeină. Deși literatura de specialitate nu indică faptul că această alergie ar fi frecventă la pisici 13, aceste pisici trebuie desigur să nu primească deloc lapte.

Pe scurt, se poate spune că un consum moderat de lapte este acceptabil pentru majoritatea pisicilor, dar excesul poate avea efecte nocive pe termen lung.

Î: O pisică poate să digere și să metabolizeze carbohidrații?

R: Metabolismul și fiziologia speciei feline au evoluat pe baza unei hrăniri bazate pe pradă de mici dimensiuni (de exemplu șoareci și păsări) care furnizează cantități foarte limitate de carbohidrați 14, astfel că atunci când au posibilitatea de a alege, pisicile domestice vor prefera în continuare hrana cu conținut scăzut de carbohidrați 15. Aceste observații ar putea duce la presupunerea că sistemul digestiv și metabolismul unei pisici nu pot face față consumului de carbohidrați. De fapt, glucoza (unul dintre cei mai simpli carbohidrați) este la fel de esențială pentru felinele carnivore ca și pentru animalele omnivore sau erbivore. Glucoza este principala sau singura sursă de energie pentru creier și pentru globulele roșii, leucocite și unele celule specifice din măduva renală, testicule și ochi 16. Glucoza este de asemenea necesară pentru sinteza unor aminoacizi neesențiali, a vitaminei C și a acizilor nucleici, precum și pentru producerea lactozei la pisicile care alăptează 16. Totuși, carbohidrații nu sunt obligatorii în hrana pisicilor, deoarece ele pot sintetiza din alte surse glucoza de care au nevoie.

Valorile glicemiei la pisică vor reveni rapid la nivelurile normale de referință după administrarea intravenoasă de glucoză, iar valorile glicemiei à jeun la această specie sunt foarte similare cu cele ale altor mamifere care au cerințe nutriționale diferite 16, fiind evident așadar că pisicile pot într-adevăr să metabolizeze carbohidrații. Deși au evoluat spre o capacitate digestivă mai limitată pentru carbohidrații complecși comparativ cu alte specii domestice (de exemplu câinii sau porcii 17), pisicile pot să digere și să absoarbă carbohidrații în mod eficient cu condiția ca aceștia să fie procesați corespunzător (măcinați și / sau gătiți) și să nu se consume cantități excesive 18. Așadar, întrebarea nu este neapărat dacă „pisicile ar trebui hrănite cu carbohidrați?”, ci mai degrabă „care sunt aspectele care trebuie luate în considerare atunci când se includ carbohidrați în hrănirea unei pisici?”. Pisicile nu ar trebui să fie hrănite cu carbohidrați în stare crudă sau în cantități care depășesc capacitatea lor digestivă.

Î: Poate o pisică să devină diabetică dacă primește o hrană bogată în carbohidrați?

R: Diabetul zaharat este o boală relativ frecventă la pisici, unele studii indicând o prevalență de până la 1,25 %16, iar proprietarii pisicilor afectate s-ar putea întreba dacă aportul de carbohidrați din hrana animalului lor de companie a contribuit la apariția bolii (Figura 5). În primul rând, este oportun să ne gândim de ce majoritatea formulelor comerciale de hrană pentru pisici au un conținut relativ ridicat de carbohidrați, în condițiile în care alimentația naturală a pisicii se caracterizează prin niveluri foarte scăzute de carbohidrați (în jur de 2 % pe baza energiei metabolizabile (EM)) 14), Motivul nu constă pur și simplu în faptul că această categorie de nutrienți este mai ieftină sau mai sustenabilă comparativ cu proteinele sau grăsimile, sau că este o cerință tehnologică pentru producerea crochetelor, ci se datorează și diverselor proprietăți benefice ale carbohidraților: sunt în mare măsură digerați și absorbiți în tractul gastrointestinal, pot înlocui parțial grăsimile și proteinele din hrană ca sursă de energie și au de asemenea un efect de economie metabolică asupra aminoacizilor.

Deoarece diabetul felin este o afecțiune endocrină atribuită în principal unei intoleranțe la glucoză care decurge din rezistența la insulină, ar putea fi dificil să nu se ajungă la presupunerea că aportul de carbohidrați din hrana pisicii este cauza bolii, însă dovezile care susțin această ipoteză sunt nesatisfăcătoare 16. Există unele date care sugerează că o hrană cu conținut scăzut de carbohidrați poate contribui la un control glicemic mai bun și scoruri mai bune de remisiune clinică 19, la pisicile afectate, și cu siguranță astfel de formule oferă beneficii pisicilor diabetice, însă acest lucru nu înseamnă neapărat că aportul de carbohidrați este cauza afecțiunii.

Valorile glicemiei cresc după masă, urmând o eliberare fiziologică de insulină din pancreas pentru contracararea acestui efect. Dacă ar exista o legătură între diabet și conținutul mai ridicat de carbohidrați din hrană, ar fi de așteptat ca acest mecanism să fie perturbat într-un fel sa altul, ducând la o toleranță mai scăzută la glucoză și / sau la o sensibilitate mai scăzută la insulină. Unele studii au constatat modificări ale toleranței la glucoză atunci când pisicile au primit hrană cu conținut bogat de carbohidrați și aport scăzut de proteine comparativ cu formulele de hrană cu aport bogat de proteine și conținut scăzut de carbohidrați, însă alte studii nu au confirmat acest lucru 20. Există cel puțin un studiu care nu a reușit să stabilească nicio relație între conținutul de carbohidrați din hrană și sensibilitatea la insulină 21, și este adevărat, de asemenea, că nici măcar formulele de hrană cu conținut ridicat de amidon nu cauzează, de regulă, hiperglicemie și glicozurie la pisici.

În plus, ideea că valorile crescute ale glicemiei la pisici, secundare unui regim alimentar bogat în carbohidrați, sunt responsabile pentru secreția excesivă de insulină din celulele β-pancreatice (ceea ce ar putea duce apoi la distrugerea celulelor și, ulterior, la diabet zaharat), a fost infirmată de un studiu care a arătat că celulele β-pancreatice feline răspund mai bine la aminoacizi și mai puțin la glucoză comparativ cu celulele β ale speciilor omnivore 22. Acest lucru sugerează că etiologia diabetului felin implică mai mulți factori decât aportul nutrițional de carbohidrați. Cu toate acestea, studiile au arătat că specia felină are o rată de clearance al glucozei mai scăzută decât la câini sau la oameni, iar hiperglicemia cronică (30 mmol/L timp de 10 zile, indusă prin perfuzie cu glucoză) poate cauza disfuncția și pierderea celulelor β, ceea ce afectează secreția de insulină 16. Totuși, este important de remarcat faptul că acest scenariu nu imită răspunsul fiziologic al pisicii la consumul de hrană, așadar, în concluzie, nu există dovezi solide care să susțină în prezent ipoteza conform căreia aportul de carbohidrați din hrană poate cauza diabet la pisică. Obezitatea, cauzată de un stil de viață sedentar și de un aport caloric excesiv, precum și înaintarea în vârstă rămân cei mai importanți factori de risc pentru diabetul zaharat 16.

Î: O pisică poate fi sănătoasă fără să bea apă?

R: Pisicile nu pot supraviețui fără apă, dar își vor acoperi necesarul de lichide atât prin mijloace exogene (din apa de băut și din conținutul de apă al hranei) (Figura 6), cât și prin procese endogene (apa produsă prin oxidarea carbohidraților, grăsimilor și proteinelor). Pisicile vor pierde apă prin urină, prin scaun și prin procese de evaporare; deși diverși factori (inclusiv boli, temperatura și umiditatea mediului ambiant) pot accentua pierderile, necesarul zilnic mediu tipic de apă al unei pisici este de aproximativ 50 ml pe kg de greutate corporală 23.

Atunci când este necesar, pisicile au o capacitate uimitoare de a-și concentra urina prin reabsorbția apei în rinichi. Deși aceasta este probabil o adaptare evolutivă valoroasă menită să ajute la supraviețuirea în medii aride, s-a sugerat că această capacitate, împreună cu un aport scăzut de apă, ar putea contribui la dezvoltarea unora dintre tulburările tractului urinar care sunt atât de răspândite la această specie 24. Pentru a reduce acest risc, trebuie încurajată orice măsură sau strategie care stimulează consumul de apă – de exemplu punând la dispoziția pisicii fântâni de apă sau recipiente suplimentare pentru apă plasate în locuință (Figura 7). În același timp, este important să se evite situațiile care ar putea crea disconfort pisicii, deoarece stresul poate fi un factor major care contribuie la apariția unor probleme de sănătate la feline. Factorii care ajută la optimizarea aportului de apă, reducând în același timp la minimum orice element de stres, trebuie adaptați situației individuale a fiecărei pisici, iar cea mai bună abordare este de a permite pur și simplu pisicii să decidă cum, unde și când bea apă.

Apa de băut nu este însă singura opțiune disponibilă; conținutul de apă din hrană oferă de asemenea posibilitatea de a îndeplini necesarul de lichide al pisicii. Hrana este o sursă bună de apă pentru pisici în natură, deoarece prada pe care o prind pentru a supraviețui în sălbăticie (rozătoare mici și păsări) va avea un conținut de apă de aproximativ 70 % 14. Oferirea unei formule cu conținut ridicat de apă este, în mod evident, atât foarte eficientă, cât și lipsită de stres, cu condiția ca pisica să aprecieze acest tip de hrană. Cu mulți ani în urmă s-a demonstrat că pisicile își pot acoperi necesarul de apă doar dintr-o hrană pe bază de pește sau carne 25. Studii mai recente au arătat că aportul zilnic de apă al unei pisici și volumul de urină pe care îl produce sunt semnificativ mai mari atunci când se oferă hrană umedă (care conține aproximativ 75–80 % apă) comparativ cu hrana uscată (care are aproximativ 8 % apă) 26. ). Prin urmare, chiar dacă este binevenită orice metodă lipsită de stres care încurajează pisica să bea apă, oferirea unei hrane cu conținut ridicat de umiditate ar putea fi, pentru multe pisici, cea mai simplă modalitate de a asigura un aport suficient de apă pentru o bună homeostazie.

Concluzie

Pisicile sunt unice din multe puncte de vedere, iar cerințele și particularitățile lor nutriționale confirmă zicala că „o pisică nu este un câine mic”. Cerințele nutriționale ale speciei feline pot să difere considerabil de cele caracteristice speciei canine și este întotdeauna util ca o parte semnificativă a consultației să fie alocată discuțiilor privind nutriția pisicii. Sănătatea optimă a animalelor de companie începe cu o bună comunicare în cabinet și este esențial ca medicul veterinar să aibă cunoștințe nutriționale excelente pentru a oferi proprietarilor cele mai bune sfaturi.