Colostrul canin
Perioada neonatală reprezintă o perioadă de risc major la câine, de vreme ce aproximativ 20% dintre cățeii nou- născuți vii vor deceda înaintea împlinirii vârstei de 21 zile.
Numărul revistei 26.1 Tract digestiv
Publicat la data 12/03/2021
Disponibilă și în alte limbi Français , Deutsch , Italiano , Español , English și ภาษาไทย
Afecțiunile gastrointestinale sunt unele dintre cele mai frecvent raportate probleme la câini, iar cățeii prezintă un risc mai ridicat față de câinii adulți; circa 10-25% dintre căței au probleme digestive la un moment dat, în primul an de viață.
Agenți patogeni | Vârsta populației studiate | Numărul cățeilor din studiu | Prevalență (%) |
Parvovirus canin de tip 2 | 5-8 săptămâni | 266 | 14.7 |
Coronavirus canin | 5-8 săptămâni | 266 | 20.3 |
Toxocara canis | 5-8 săptămâni diversă* < 3 luni |
266 143 2661 |
22.2 12 12 |
Complexul Cystoisospora ohioensis | 5-8 săptămâni < 3 luni |
266 2661 |
25.6 15.6 |
Cystoisospora canis | 5-8 săptămâni < 3 luni |
266 2661 |
13.2 11.8 |
Cystoisospora spp. | diversă* | 143 | 9 |
Giardia duodenalis | 5-8 săptămâni diversă* < 3 luni |
266 143 2661 |
41 34 37.5 |
Cryptosporidium parvum | 5-8 săptămâni | 266 | 25.9 |
*Căței din magazin specializat, prin urmare interval de vârstă variabil
În al doilea rând, niciun enteropatogen nu induce întotdeauna aceleași semne clinice la toți cățeii. Patogenitatea unui agent infecțios și impactul său clinic vor fi în funcție de vârstă și de statusul imunitar al cățelului, dar și de tulpina enteropatogenului 12 13. De exemplu, parvovirusul canin (CPV) este tipic considerat ca un agent care determină diaree la căței, conducând la semne sistemice grave (vărsături, anorexie, prostrație, deshidratare) și chiar deces, în unele cazuri. Totuși, la unii căței, virusul poate altera numai aspectul și volumul scaunului, fără a afecta starea generală a animalului, sau se poate chiar să nu existe niciun semn clinic 5. În mod similar, coronavirusul poate determina o varietate de semne clinice și recent a fost identificată o nouă tulpină a acestui virus (coronavirus pantropic), care pare să determine semne clinice mult mai grave, inclusiv deces, în unele cazuri. Coccidioza poate, de asemenea, să determine tulburări intestinale, dar în diferite grade; complexul Cystoisospora ohioensis poate produce tulburări digestive la animalele foarte tinere (vârsta < 7 zile), dar nu afectează cățeii la înțărcare, în timp ce Cystoisospora canis induce în principal semne clinice la căței la înțărcare și, în mod special, după stres (de ex, la schimbarea căminului) 14.
În al treilea rând, sunt frecvente suprainfecțiile și interferările dintre enteropatogeni. Un studiu pe 316 căței cu diaree a arătat că 75% dintre ei au avut mai mult de un agent infecțios (Figura 2) 5. Unii dintre acești agenți pot interfera și amplifica severitatea semnelor clinice; de ex, coronavirusul va agrava semnele clinice în timpul suprainfectării cu CPV de tip 2 15.
Finally, În cele din urmă, noi agenți enteropatogeni sunt identificați în mod regulat. Virusuri gastrointestinale și paraziți au fost izolați recent (de ex., astrovirus 16, norovirus 17 și trichomonas 18 19). Cu toate că prevalența lor la căței este crescută (între 5 și 23 %, în funcție de patogen și originea animalelor), rolul lor în diareea de înțărcare nu este încă stabilit clar 16 18 20 și majoritatea studiilor care au abordat acești agenți infecțioși nu iau în calcul posibilele suprainfecții.
Unlike Spre deosebire de unele tulburări care pot fi privite în mod simplist (de ex, un agent = boală), diareea de înțărcare este un fenomen biologic complex și o abordare ”sistemică” a problemei este esențială. Primordial, diareile de înțărcare sunt influențate de o triadă care consta din:
Este necesară o abordare multidisciplinară, cu evaluarea a trei factori majori: nutriție, enteropatogen(i) cauzali și mediu (Figura 3).
Evaluarea nutrițională
Din punct de vedere nutrițional, va fi necesar un istoric complet al cazului. Este important ca, în mod special, să se întrebe proprietarul despre:
Este important, de asemenea, să se identifice dacă animalul excretă unul sau mai mulți patogeni, și în ce cantitate. Culoarea scaunului animalului poate ajuta la identificarea patogenului(-ilor) responsabil(i) de diaree. De exemplu, giardioza va determina o atrofie parțială a vililor intestinali și o reducere a activității dizaharidazei, conducând la o absorbție redusă a hranei și steatoree; fecalele pot fi de culoare galbenă (Figura 4), și poate fi observată coprofagie(conținutul ridicat de lipide poate face fecalele mai atractive). Un scaun neînchegat, care conține mucus și sânge, poate constitui indiciu pentru coccidioză (Figura 5), sau paraziții pot fi observați cu ochiul liber în diaree (Figura 6).
Totuși, aceste diferențe nu permit un diagnostic definitiv, fiind necesare teste suplimentare. Diverse opțiuni, care includ microscopie, ELISA și PCR, pot fi utile și ar trebui folosite în funcție de posibilitățile financiare ale proprietarului, experiența medicului veterinar și suspiciunile clinice. Evaluarea microscopică a fecalelor este utilă, dacă se suspicionează paraziți, dar proba de test trebuie să fie proaspătă și nu extrem de lichidă (în mod special dacă se caută protozoare). Întrucât agenții cauzali pot fi eliminați intermitent, testele ar trebui repetate pe parcursul a 3 zile consecutive; un singur test negativ are valoare mică. Dacă este afectat un cuib sau un grup de căței, se poate face testare colectivă, pe probe amestecate într-o probă comună, ceea ce limitează rezultatele fals negative corelate cu perioada prepatentă și excreția intermitentă de paraziți. Sunt disponibile kituri comerciale pentru identificarea anumitor paraziți (de ex, Giardia spp.), și acestea sunt relativ ieftine, rapide și nu necesită materiale specifice pentru probe. Totuși, astfel de teste permit numai identificarea unui singur agent infecțios odată, ceea ce poate avea caracter limitant atunci când sunt prezenți mai mulți enteropatogeni.
CPV ar trebui suspicionat întotdeauna în diareea de înțărcare sau în moartea subită a unui cățel și testarea este obligatorie, indiferent de statusul vaccinal al animalului. Testele ELISA sunt simple și rapide, cu specificitate ridicată, dar sensibilitate 24 25 26) fiind în funcție de cantitatea de virus excretată. Rezultatele fals negative apar în mod obișnuit atunci când nivelurile de excreție virală sunt scăzute, iar un rezultat negativ nu exclude parvoviroza. Există, de asemenea, un risc de rezultate fals pozitive dacă testarea se face la câteva zile postvaccinare, cu toate că rezultatul este, în general, mai puțin definitoriu față de testarea unui animal care suferă de parvoviroză. Testele PCR în timp real au sensibilitate și specificitate mai bune și sunt metoda aleasă pentru diagnosticarea CPV, putând distinge excreția postvaccinală (cantitate mică sau foarte mică de virus), de boala cu manifestare clinică (în general, cu cantitate mare sau foarte mare de virus).
Coprocultura este arareori de ajutor atunci când se evaluează diareea de înțărcare. Firește, bacteriile care sunt privite ca agenți cauzali ai diareii sunt izolate frecvent la indivizi clinic sănătoși. Totuși, dacă se suspicionează o bacterie patogenă, pot fi efectuate culturi pentru anumiți agenți (cum sunt Salmonella spp., Campylobacter jejuni, Clostridium perfringens, și C. difficile).
Evaluarea mediului
Atunci când întâlniți o problemă de diaree de înțărcare într-o canisă, este esențială efectuarea unei vizite de teren. Se va observa, dacă este vorba despre un grup de câini, că nu toate problemele se pot rezolva cu un singur tratament și, câteodată, este mai bine să fie țintiți factorii care contribuie, decât direct agenții cauzali. O vizită de teren îi permite medicului veterinar să înțeleagă canisa în întregime, acordând atenție sporită la:
Situația 1: cățel cu diaree, dar fără semne clinice generale
Situația 3: cățel în canisă
În această situație este important atât să se asigure managementul diareii animalului (așa cum este subliniat mai sus), dar și să se implementeze planuri care să minimizeze riscul pentru alte animale. Aceasta necesită atât măsuri medicale, cât și măsuri de igienă.
Tratamentul medical constă în administrarea produselor antiparazitare și vaccinare. Deparazitarea va fi în funcție de agenții parazitari prezenți în canisă. O evaluare microscopică anuală a unor probe combinate de fecale ( de la 3-5 câini individuali), are o valoare inestimabilă, privind trei populații diferite: câini de reproducție și cățele în anestru, animalele gestante și în lactație, și căței la înțărcare (de ex, la vârsta de 4-8 săptămâni). Acolo unde sunt prezente simultan mai multe cuiburi de vârste diferite, se pot face două examinări distincte ale fecalelor; o probă de la cățeii cu vârsta de 4-6 săptămâni și o altă probă de la cățeii cu vârsta de 6-9 săptămâni. Tratamentul antiparazitar este în funcție de rezultate, cu alegerea medicamentului pe baza spectrului de acțiune, durata tratamentului, frecvența și ușurința administrării, și cost. În toate cazurile, este recomandată deparazitarea regulată împotriva Toxocara canis, întrucât acest parazit este foarte frecvent întâlnit. Cățeii pot fi deparazitați la fiecare cincisprezece zile începând de la vârsta de 2 săptămâni, până la vârsta de 2 luni; apoi lunar, până la 6 luni, tratând și femela mamă în același timp cu cățeii.Programul de vaccinare depinde parțial de situația individuală. Dacă sunt mai multe animale cazate împreună, protocolul ar trebui ajustat în funcție de nevoie, acolo unde există dovadă de infecție cu CPV. Studiile au arătat că un vaccin monovalent CPV administrat la vârsta de 4 săptămâni produce seroconversie peste pragul de protecție de 80% dintre căței 29, și, prin urmare, vaccinarea timpurie de rutină a cățeilor poate reduce impactul negativ al acestui virus în canise.
Metode de igienă variate ar trebui, de asemenea, implementate, pentru a limita răspândirea infecției și pentru a reduce riscul recurenței. În mod specific, într-o canisă ar trebui amenajate și menținute zone separate; și anume o zonă de maternitate/sugari, o zonă de carantină pentru nou veniți, o zonă pentru adulți și o zonă de infirmerie pentru a izola animalele imediat ce apar primele semne de boală. Este esențial de punctat importanța curățeniei și a dezinfecției fiecărei zone și a echipamentului prezent, și este obligatoriu ca aceste două etape să fie clar diferențiate. Curățenia implică utilizarea unor agenți chimici sau mecanici (frecare sau spălare cu presiune, cu un detergent), pentru a îndepărta materiile organice. Majoritatea petelor (excremente) sunt de natură organică și, prin urmare, acide, astfel încât este recomandat să se folosească un detergent alcalin șase zile din șapte, cu un detergent acid folosit o dată pe săptămână, pentru a elimina petele minerale (calciu). Dezinfectanții ar trebui utilizați numai după ce toate suprafețele au fost spălate și clătite, pentru că dezinfectanții sunt inactivați de materiile organice. Alegerea produsului (clor) este în funcție de agentul infecțios identificat sau suspicionat, suprafața de curățat/dezinfectat, ușurința cu care produsul poate fi aplicat precum și profilul de siguranță pentru personal. Stabilitatea unui dezinfectant este, de asemenea, importantă, întrucât unele produse, așa cum este hipocloritul de sodiu (înălbitorul din gospodării), sunt instabile după diluare și astfel, pentru acest tip de dezinfectant, este recomandată prepararea extemporanee. Niciun produs nu este ideal pentru toate situațiile.
Metagenomică și metabolomică
În paralel cu aceste studii, noile cercetări semnalează interacțiunea dintre microbiom și gazda sa, analizând metaboliții bacterieni și pe aceia ai gazdei, în lichidele corporale, precum ser și urină. Cunoscută ca metabolomică, această tehnică a identificat probleme diverse, inclusiv disbioza intestinală asociată cu o alterare a profilului metabolic general al câinilor adulți care suferă de diaree acută 30, și o modificare a microbiomului la câinii care sunt purtători sănătoși de Giardia spp. 31. Cu toate că astfel de tehnici sunt încă în domeniul cercetării, în viitor, analiza microbiomului și metabolomica pot fi utile pentru evaluarea sănătății digestive la cățeii în preajma înțărcării.
Aspectul și volumul scaunului unui câine poate fi influențată de caracteristicile animalului însuși (rasă și vârstă), de prezența enteropatogenilor (virusuri, paraziți, bacterii) și de hrană (erori în tranziția hranei sau calitatea acesteia). Diareea de înțărcare este, prin urmare, un proces complex, rezultat din influența și interacțiunea unor factori diverși, iar managementul acestei probleme impune o abordare globală, care să cuprindă aspecte nutriționale, infecțioase și de mediu. Cel mai important, prevenția diareii de înțărcare ar trebui să includă întotdeauna un control atent al hranei; ar trebui oferită hrană foarte digestibilă și rehidratabilă, pentru a asigura o tranziție armonioasă între lapte și hrana solidă, iar raționalizarea este importantă, pentru a evita diareea de supraîncărcare — rația zilnică trebuie împărțită în mod obișnuit în patru mese mici, pentru a ajuta digestia.
Mulțumiri: Autorul dorește să îi mulțumească doamnei profesor Sylvie Chastant-Maillard, pentru corectura constructivă a acestui articol.
Aurélien Grellet
Aurélien Grellet, Research and Development, Royal Canin, Aimargues, France Citiți mai mult
Perioada neonatală reprezintă o perioadă de risc major la câine, de vreme ce aproximativ 20% dintre cățeii nou- născuți vii vor deceda înaintea împlinirii vârstei de 21 zile.
Există mai multe probleme de piele care sunt cunoscute la căței, cu o varietate de etiologii.