Introducere
Odată cu îmbunătățirea metodelor de diagnostic disponibile, în prezent parazitul unicelular Giardia duodenalis este identificat frecvent la câini și pisici. Cu toate acestea, gravitatea infecției poate să varieze considerabil, de la infecție subclinică până la infecție care determină o gamă largă de semne gastrointestinale (GI), motiv pentru care medicii se pot confrunta cu multe întrebări în legătură cu acest parazit – de exemplu, privind sensibilitatea și specificitatea testelor diagnostice, necesitatea tratamentului și cele mai bune opțiuni de tratament în cazuri individuale. În plus, simptomele clinice pot persista după tratament sau testele coproparazitologice pot rămâne pozitive în pofida terapiei eficiente și ameliorării clinice. Astfel, având în vedere numeroasele întrebări care pot să apară în legătură cu acest parazit, este important ca diagnosticul, tratamentul și gestionarea infecțiilor cu Giardia să fie cât mai clare și lipsite de ambiguitate. Răspunsurile la aceste întrebări, uneori confuze, pot fi obținute din diverse surse: de la un parazitolog, un specialist GI, un laborator sau producătorul medicamentelor autorizate pentru tratarea giardiozei. Nu este ușor să se furnizeze sfaturi generale, valabile în toate situațiile, însă o abordare consecventă a infecțiilor cu Giardia permite un control mai bun și identificarea precoce a altor probleme gastrointestinale prezente. Scopul acestui articol este de a oferi informații pe care s-ar putea baza o astfel de abordare.
Epidemiologie
Protozoarul flagelat Giardia duodenalis (sin. G. lamblia, G. intestinalis) este un parazit intestinal întâlnit în întreaga lume la mamifere (inclusiv la om), păsări, reptile și amfibieni. Prin genotipare, parazitul poate fi împărțit în 8 subtipuri (notate de la A la H) care prezintă în general o specificitate clară de gazdă. Genotipurile A și B apar la om, C și D la câini și F la pisici. Ocazional, genotipurile A și B se întâlnesc și la câini și pisici, dar C, D, și F au fost rareori identificate la oameni1,2.
PrevalențaGiardia la oameni variază de la 0,4-7,5% în țările occidentale și până la 8-30% în țările neindustrializate 3,și se estimează că peste un miliard de persoane din întreaga lume sunt infectate cu acest parazit 4. Ratele de infecție la oameni, câini și pisici variază foarte mult în funcție de țară, de condițiile de viață și de metodele de testare utilizate. În Europa, la câini au fost înregistrate prevalențe de 3-7%, însă în canise pot ajunge la 46% 3,5. În țările neindustrializate, parazitul poate fi prezent la 10-30% din câinii de companie 3. Într-un studiu olandez care a evaluat 381 de câini fără semne clinice, cea mai mare prevalență a Giardia (65%) a fost constatată la câinii de vânătoare, iar în cadrul unui grup randomizat de câini din același studiu prevalența a fost de 8%. Un alt studiu a raportat o prevalență de 25% în probele de fecale prelevate de la 192 de câini fără semne clinice GI 6.
Ciclul de viață
Giardia are un ciclu de dezvoltare direct. După ingestia orală a chisturilor infestante din hrană, apă potabilă sau din mediul înconjurător, trofozoiții mobili se eliberează din chist în intestinul subțire anterior și apoi se atașează de mucoasa intestinală cu ajutorul unui disc de aderență ventral. Are loc multiplicarea asexuată, după care trofozoiții se închistează și mai distal în intestinul subțire, apoi sunt excretați prin fecale în număr mare (uneori intermitent) timp de mai multe săptămâni sau luni (Figura 1). Trofozoiții mobili pot fi văzuți în scaunele proaspete, încă calde, atunci când există un tranzit intestinal accelerat (diaree), dar aceștia nu supraviețuiesc tranzitului gastric și ca atare nu sunt infecțioși (Figura 2). Chisturile imobile sunt foarte rezistente (de unde și concentrațiile ridicate prezente constant în mediul înconjurător) și sunt infecțioase imediat după excreție (Figura 3). Contaminarea fecal-orală se produce prin ingestia chisturilor prin coprofagie sau prin contactul cu blana, prin hrana, solul sau apa potabilă contaminate prin fecale. La om s-a demonstrat că infecția poate să apară cu un număr foarte mic de chisturi (10-100) 7. Infecția poate rămâne activă timp de câteva săptămâni sau luni și poate fi acută, cronică sau subclinică. Perioada de incubație la câini este de patru până la șaisprezece zile, iar perioada minimă dintre momentul infestării și prima posibilitate de a detecta parazitul în materiile fecale (perioada prepatentă) este în medie de șapte zile. Deși chisturile pot supraviețui timp de câteva luni în mediul înconjurător, acestea sunt sensibile la lumina soarelui și la deshidratare, iar ciclurile de îngheț-dezgheț le reduc semnificativ numărul 5,8; Cu cât mediul este mai rece și mai umed, cu atât chisturile rămân infecțioase mai mult timp.